Oana Ileana Noorani

Apologia cuvântului Iubire💕

Cred că-ndeosebi cea mai puternică dovadă de dragoste ce a creat o imediată împlinire,
a fost atunci când universul a adus mai multe stări fantastice la o adeverire pentru o realitate-n construire, iar ochii tăi au devenit o parte din a mea privire într-o superbă sufletească contopire, și împrejurul se-asemăna c-un sculptor și-o statuie, o carte și o slovă în care o poetă ce se-arăta din ce în ce mai mult confuză, găsise echilibrul, căci tu erai pilon de rezistență – a vieții călăuză, iar dintr-un punct infim din intrinsec, se-nființa expeditiv un cerc, o plenitudine-n trăire și în mai toate simțurile era expansiune din iubire,

Iubite, parcă se cerne timpul, și te găsesc în vocea ce-și cheamă cântecul, iar de va trebui s-aleg între conexiuni minore sau majore, eu aș alege congruența, de-a fi-n tandem cu mintea și cu inima, și-acolo unde epistolele mele vor atinge al tău gând, aș vrea să simți că marea a sărutat cuvântul din pământ, și nu îți cer nimic, oh, nu îți cer prea mult, decât să-mi fii învigorarea din nopțile atât de obosite, și exaltarea zilelor umbrite, dar și o liniște în cele însorite, într-un duet în care ritmurile-s potrivite,

Se spune că: „Omul sfințește locul.”, dar unde este patima și focul, omul se preschimbă și spațiul devine într-adevăr lăuntricul, haide, n-ai vrea să-mi fii scânteia imensităților în transformare, acolo unde cerul a devenit veșmântul trupurilor noastre goale, cu tine-n brațe aș aduce un elogiu pentru infinitate, ca să ne dea la schimb un strop de măreție, să facă el dintr-o tăcere, nepieritoare vorbe, care vor alunga fantasmele trecutului și vor crea de-ndată puterea viitorului, iar ca-ntr-un puzzle al unei piese de amor, vântul să fie maestru și compunător,

Cândva stăteai pe bancă într-un parc, și te priveam nedumerită; oamenii treceau,
dar nu știau și am decis să mărturisesc cât sunt de-îndrăgostită, ți-aduci aminte, lângă tine era un lampadar, și cred că te-am văzut – lumină zămislită, unii aveau dreptate m-am prefăcut că te iubeam de-atunci, oh, da, mințisem, eu te iubeam de undeva dintr-un trecut, paradoxal era și-un viitor din care eul de amor a apărut, și mă simțeam atât de grandioasă, iar tu îmi pătrundeai adânc în conștiință, erai o libertate dup-o penitență, și de-odată parcul se arăta precum un loc impunător, căci deveneai cu mult prea mult nemuritor.

The Apology of the Word Love 💕

I think the strongest proof of love, which created an immediate completion, was when the universe brought forth, more fantastic states to reality that before was fiction for building a reality in construction, and suddenly your eyes became part of my view in a soulful merging, perfect in design, and the around looked like a sculptor and a statue, a book and a line, where a more and more confused poet sought balance from above, for you were the guiding pillar, strength of life and love, and fom within a tiny point, a circle quickly spun, a life fulfilled, a wholeness just begun, and through almost each sense, expanding without cease, love brought us both to this expanse of inner peace,

My love, it feels like time is sifting, and in the voice that calls its song, you are my finding,
and if I must choose between connections, small or grand, I’d choose the congruence, to be with mind and heart hand in hand,
and where my epistles touch your thought strand, I’d like you to feel the sea has kissed the word in land, and no, I ask for nothing, oh, not much, just to be my strength when nights are worn as such, and the joy within the days that feel so dim, and peaceful calm when sunny days begin, where our rhythms fit just right, in a duet-twin,

It is said: “Man sanctifies the place,”
but where there’s passion and fire’s embrace,
man transforms, and the space becomes indeed within, come on, wouldn’t you be my spark of vast realms that spin,
where the sky became the cloak of our bare skin, with you in my arms, I’d offer a tribute to infinity, so it may return to us a drop of majesty, to turn silence into words that never fade, banishing the phantoms of the past they made, and creating at once the future’s might,
and as in a love piece puzzle, held tight,
the wind becomes master and composer under the eternity of the sky, blue-eyed,

Once you sat upon a bench in a park, and I gazed at you, confused; people passed by,
but they had no clue, and I decided to confess just how much I was enchanted,
do you recall, beside you was a streetlamp’s gleam, and I think I saw you—a light born of a dream, some were right, I pretended to love you from that day, oh, yes, I lied, I loved you from somewhere deep in the past inside,
paradoxical, there was a future too, where love’s self had appeared anew, and I felt so grand, while you sank deep into my mind,
after penance, you were freedom that I find,
and suddenly the park became a place so imposing, for you became a soul, far too undying.

Oana Ileana Noorani

Translated from Romanian into English by Adriana Crăciun.